Acum este ger, iar eu caut cu privirea ghioceii
De fiecare dată când ninge îmi aduc aminte de bunica cum căuta cu privirea primiii ghiocei. Indiferent cât de crunt ar fi fost gerul, știa că va veni o zi în care el va ceda în fața primăverii.
Este ger. Aș putea spune că este ger cumplit. Sau ger îngrozitor. I s-ar potrivi și ger năprasnic. Pentru mine rămâne doar … ger. Prefer să mă opresc doar la ger. Doar atât. Ger. Și să mă bucur de cea mai plăcută amintire pe care o am din timpul iernii. Indiferent cât de ger era afară și de cât de adânci simțeam pe obraji tăieturile săbiilor invizibile de gheață, ieșeam în fiecare zi afară cu bunica și căutam cu privirea ghioceii. Ne uitam lângă trunchiul bătrânului cireș. Verificam lângă părleaz. Căutam câteva minute în fiecare zi. Zi de zi. Și îi găseam în fiecare an.
Bunica mea nu avea o bibliotecă vastă. În schimb, avea o inimă mare și o înțelepciune rară. Indiferent cât de supărată ar fi fost pe vre-un vecin ea zâmbea și îl invita a doua zi la masă. Știa că peste noapte vor uita amândoi de supărări și vor reveni la cele bune. Și avea dreptate de fiecare dată. A doua zi era din nou veselie la noi în familie.
Fiecare dintre noi ne bucurăm de libertatea de a alege ce să facem atunci când este ger. Putem sta în casă, comozi lângă o sursă de căldură, comunicând la distanță cu cei dragi. Sau ne putem irosi inutil calmul și energia urmărind diverse știri explozive. Suntem diferiți. Eu am ales să mă rog să putem transmite generațiilor următoare bucuria de a căuta pe ger cu privirea ghioceii.
